O poveste personală despre atașament, frică și reconectare emoțională

Îmi aduc aminte ca ieri acea primă noapte după ce am devenit mamă. Stăteam la terapie intensivă și aș fi putut să dorm liniștită însă adrenalina era atât de mare în mine încât mă uitam doar la orele care treceau și așteptam să se facă dimineață. Era un sentiment de entuziasm și iubire care simțeam că îmi inundă toată ființa. Pentru că devenisem mamă pentru un pui de om.

Îi mulțumeam lui Dumnezeu în gând de mii și mii de ori că mi-a dat această șansă, că simt acest sentiment înălțător, nemaiîntâlnit vreodată în viața mea.

Ce este iubirea de mamă? Aș zice că e o iubire divină, eu cred că așa ne iubește și Dumnezeu pe noi. Cu toată ființa, cu fiecare celulă, cu fiecare respirație.

Înainte să nasc mereu mă gândeam că îmi doresc doar ca bebe să fie sănătos, să fim bine cu toții și să ajungem acasă cu bine.

Prima zi în spital, a fost cu adevărat magică. Noi trei în formula de familie, chipul lui de bebeluș frumos care mirosea a eternitate, nu îmi venea să cred cât noroc pe noi că am reușit să creem din iubirea noastră această ființă. Ce atașament frumos se creea în acea magie a momentului. Orice am auzit înainte despre asta nu s-a comparat cu sentimental acela. De noi. De familie. De bebeluș.

Voi scrie astăzi despre ceva foarte sensibil și emoționant pentru mine, nu am mai vorbit până acum despre acest debut al meu ca mamă și al nostru ca și cuplu în viața de familie.

A 2-a zi, în spital, nu l-au mai adus pe bebe la prima oră în salon. Treceau orele și nu primeam niciun răspuns și nu înțelegeam ce se întâmplă. Se făcuse ora 12 când a venit medicul neonatolog fără bebelușul nostru în salon. Am simțit cum mi se înmoaie picioarele și rămân fără aer. Țin minte cum soțul meu mă ținea strâns de mână și așteptam să ne spună ce s-a întâmplat.

Puiul nostru avusese o decompensare în acea dimineață și a fost nevoie de oxigen pentru susținerea lui. Nici nu înțelegeam exact ce mi se spune, mi se părea că e un coșmar. Ni s-a spus că i-au făcut analize urgente și medicul ne-a arătat că există un indicator care arată că are o infecție în corp așa că va intra pe antibiotic timp de 7 zile.

Nu exista o explicație clară de ce s-a întâmplat asta sau ce fel de infecție a fost. Ce am aflat este că el trebuie să rămână în spital pentru acest antibiotic iar eu pot rămâne sau mă pot externa fără el.

Ce a urmat a fost cel mai urât episod din viața noastră de părinți și din viața mea de mamă. L-am văzut la terapie intensivă în ziua aceea  și mă abțineam cu greu să nu plâng și mă rugam în același timp ca el să fie bine.

Aici a apărut prima oară sentimentul de rușine față de propriul meu copil. O rușine că nu am avut posibilitatea financiară de a rămâne lângă el în toate acele zile care urmau. Fiind într-un spital privat costurile ca să rămân și eu acolo erau mult prea mari. Puteam susține tratamentul lui acolo dar altfel era prea mult. Ne-au spus și că în acel moment nu recomandă transferul la stat, cel mai bine ar fi să rămână să termine tratamentul și apoi vedem cum vor ieși analizele.

Așa că în ziua a 3-a eu m-am externat, urmând să merg la vizită de 2 ori pe zi, jumătate de oră dimineața și jumătate de oră seara.

Am ajuns acasă fără puiul meu și fără burtică. Un sentiment care și acum îmi pune un nod în gât. Acea perioadă se simte ca o bulă pe care am încercat să o uităm cu toții. Dar ea a existat în viața noastră. Și mai ales și în viața lui…a bebelușului care a intrat în lume.

Mi-am lucrat în terapie la un moment dat acel moment, acele 5 zile din bula vieții noastre…în care mă trezeam doar ca să merg la spital. Acolo îl găseam mereu mâncat, adormit, greu reușeam să mă conectez cu el. Îmi era atât de greu emoțional încât nici nu mai simțeam durerile cezarianei cu care mă deplasam zi de zi prin gropile din București să ajung la spital.

Dar abia de curând m-am uitat în trecutul acela la ce a simțit puiul meu. Fără mirosul pe care îl cunoștea, fără vocea mea, fără brațele mele. Veneam pentru 30 minute în fiecare dimineată și seară . Dar ce înseamnă pentru un bebeluș de 4 zile doar o oră cu mămica lui în 24 h?? Intrarea lui în viață a fost traumatizată brusc din punct de vedere al atașamentului și cel mai probabil asta îl făcea să simtă foarte multă frică.

Singurătate, întuneric, frică, lipsa mamei…nici măcar adult fiind nu aș vrea să trăiesc lucrurile astea…

În toată această perioadă soțul meu a fost cel mai mare sprijin al meu. Primeam tot felul de păreri din partea celor puțini care știau prin ce trecem, să-l mutăm la stat sau să punem mai multe întrebări medicilor, lucruri care ne puneau în poziția de a ne întreba și noi dacă am luat decizia cea mai bună. Însă Edi nemișcat a fost în toată povestea asta, lângă mine. Neputința a pus stăpânire pe noi amândoi, ne-am ținut unul de altul când simțeam vântul puternic, astfel încât drumul oricât de greu părea să ni se pară că mai e puțin…și l-am parcurs până la momentul primirii telefonului magic…

În ziua a 5-a de la despărțire, dimineața când am deschis ochii, o rază de soare mi-a pătruns pe chip. La noi în casă ajunge soarele doar din reflecția blocului de vizavi…și imediat după, într-o Duminică la ora 8 a sunat telefonul. Medicul ne spunea că analizele au ieșit bune și putem veni să-l luăm pe bebe. Acasă. La el acasă, în brațele mele și ale lui tati.

Atunci când l-am văzut în scoică, am simțit că s-a lipit de mine din nou partea care lipsea. Iubirea de mamă este una specială. Niciodată nu am simțit-o așa cum a fost atunci. Zâmbetul lui acasă, liniștea din somnul lui, gângurelile gingașe au șters de-a lungul timpului din mintea noastră acest episod greu.

Astăzi le spun cuplurilor cu copii că cea mai importantă în viața de familie este relația de cuplu și nu copilul. Și v-am pus o bucățică din sufletul meu azi aici ca să înțelegeți că nu confund termenii.

Copilul este foarte important, este esența noastră de a trăi uneori. Dar fără un om alături care să te susțină, să te înțeleagă, să nu te învinovățească, să nu te jignească, să nu te facă să suferi…e greu să fii un părinte integru și bun pentru copilul tău.

Relația de cuplu, partenerul ne oferă acel ”context” în care noi să fim conectați emoțional astfel încât să întâmpinăm orice ne aduce viața, nouă sau copiilor noștri.

Echipa sunteți voi doi și atunci când rolul vostru se va termina în viața copiilor, când vor deveni adulți, va fi nevoie tot de o echipă, echipă de bătrânețe. De-a lungul călătoriei creșterii lor e nevoie să vă implicați, să prioritizați momentele și pentru voi, pentru a le putea fi alături copiilor dintr-un borcan plin de iubire.

Programul ”Prieteni, Părinți, Iubiți” vă aduce oportunitatea de a vă uita la voi diferit.

Conștient, cu iubire pentru voi și pentru viața voastră împreună. Exercițiile sunt pentru a avea resurse atunci când lucrurile nu mai vin așa natural. Pentru că după copii, puține lucruri mai vin natural între cei doi parteneri.

Mai sunt 3 locuri disponibile, prețul redus până pe 20 Februarie.

Vă aștept cu drag să lucrăm împreună.

Mai multe detalii aici: Program Cupluri Copii: Prieteni, Părinți, Iubiți