Cine suntem noi? Cine ești?

Suntem un corp? O formă? O inima? Sau mai bine spus, ce ne reprezintă pe fiecare dintre noi?

Se fac aproape 2 luni de când mi s-a întâmplat un lucru care mi-a schimbat percepția asupra corpului meu. Sau mai degrabă concepția mea despre ce mă reprezintă în fața mea și în fața celorlalți.

De când am devenit adolescentă m-au preocupat destul de mult unghiile mele de la mâini. Auzisem că mâinile sunt cartea de vizită a fiecărei femei și cumva mi se părea logic să fie așa. Mi le făceam singură până m-am perfecționat chiar și în cele mai complicate modele pe unghii. Apoi am început să merg pe la saloane până a găsit mama o tipă care făcea unghii cu gel acasă.

M-am lăsat convinsă greu, pentru că îmi plăcea să mi le fac eu, dar până la urmă am cedat și apoi am continuat așa 6-7 ani. A venit pandemia și fiind și însărcinată cu Amza am oprit tot și m-am chinuit să mi le pilesc și să-mi dau gelul jos. După 1 an și ceva am început să încerc alte variante, de ojă semipermanentă, și uite așa am ajuns din salon în salon până când …

Mi-am îmbolnăvit unghiile. Ultima manichiuristă la care am fost mi-a zis foarte frumos că ea nu îmi mai pune nimic pe unghii, mi le-a tăiat foarte scurt și m-a expediat la MEDIC.

Pababibam! Am ieșit din salon cu 3-4 unghii cu început de desprindere de unghie de pe patul unghial și cu o lacrimă în colțul ochiului. Sau ochilor. Dumnezeu știe, abia mergeam pe stradă 😊. M-am speriat! M-am întristat! Le-am simțit pe toate. Cum…eu să merg așa cu ele pe stradă?! La muncă?! La…la..

Va dați seama ce a fost în capul meu. Am avut senzația pe moment că îmi afectează imaginea de sine. Cum sunt eu mereu cu întrebările interioare, m-am analizat, m-am „căutat” de răspunsuri și am tras și o porție de plâns(că așa se scot afară emoțiile în mod sănătos 😊 ).

În toate aceste gânduri a răsărit ideea despre care vă spuneam la început.

EU nu sunt UNGHIILE mele. EU nu sunt părul meu. EU nu sunt corpul meu. Și s-a făcut declicul.

EU sunt mai mult decât tot ceea ce se vede. EU simt și mă ajut de corpul meu să îmi trăiesc viață. Dar toate astea sunt doar temporare. Și atunci îți dai seama că cel mai important este să fii sănătos. Nu cum arăți în față altora și nici măcar ce ar putea să comenteze alții despre tine.

De atunci eu port unghiile foarte scurte și fără niciun fel de ojă. Și arată…bolnave. E adevărat. Dar sunt ale mele și am grijă de ele zi de zi cu tratamentele date de medic. Important este să fiu sănătoasă. Asta, da, contează. Iar procesul lor de vindecare poate dura și până la 1 an.

Așa că, apropo de tot ce zumzăie internetul zilele astea, noi suntem mai mult decât corpul nostru. Și eu am vergeturi și kilograme în plus și NU îmi e RUȘINE cu ele. Și am 86kg. 😊

Doamne, scriu asta cu atât de multă mândrie. Nu pentru că sunt mândră că am aceste kilograme, ci pentru că ȘTIU că EU sunt mai mult de atât. MULT MAI MULT DE ATÂT! Pentru că nu mă mai lupt cu corpul meu de ceva timp. Îl iubesc și îl prețuiesc așa cum e. Este sănătos și mi-a adus cele mai mari minuni din viață mea. Mă susține zi de zi și pentru asta simt să îi fiu recunoscătoare.

Îmi aduc aminte când eram puțin mai tânără și am avut cele mai puține kilograme, 60 la număr, că mă simțeam mult mai rău decât acum. MULT mai rău. Pentru că atât de mult contează ce simți și ce vezi tu. Iar când o să-ți dai seama că tu ești mai mult decât acele kilograme sau vergeturi…o să atingi cerul!

Și apropo de vergeturi, să știți că și bărbații slabi au vergeturi 😊. Nu merită să se simtă cineva rușinat de toate astea. Sunt ale noastre, dar NU sunt ființa noastră.

Noi suntem energie, iubire, ceea ce dăruim și ceea ce transmitem emoțional celor din jurul nostru. Oamenii își vor aduce aminte de noi pentru cum i-am făcut să se simtă. Nu pentru cum am arătat sau dacă am avut unghiile frumoase 😊.

Cine te judecă pentru cum arăți fizic nu spune nimic despre ține. Spune multe despre el. Și despre viața lui. Despre fericirea și împlinirea lui. Un om fericit cu el și cu viață lui vede energia și iubirea oamenilor. Nici nu vede vergeturile. NU LE VEDE.

Iar obezitatea nu este o problema națională. Depresia este o problema națională. Pentru că oamenii care acumulează kilograme în plus, de cele mai multe ori, ascund dureri atât de profunde care reușesc să fie alinate DOAR prin mâncare. Nu e atât de simplu precum crezi, că doar le place shaorma. E un subiect mai profund și mai delicat de atât.

Avem nevoie de mai multă EMPATIE și GRIJĂ față de semenii noștri.

Dacă simți că ai nevoie de sprijin în a te iubi mai mult așa cum ești deja, trimite-mi un mesaj și te voi însoți în această călătorie.