Cum am ajuns să lucrez ca psihoterapeut de cuplu are mare legătură cu experiența mea de viață.

Am pornit în psihoterapie prin a lucra cu mame. Scriam atunci mult despre cum e important să rămânem și femei chiar dacă rolul de mamă apare în viața noastră. 

În timp ce lucram cu mamele observam nevoia lor ca și bărbatul să rămână și iubit pe lângă rolul de tată. Aceste 2 nevoi vorbeau despre nevoia relației de iubire să continue să existe cu pasiune, dorință și timp în doi.

Dar ce cred că e mai relevant din experiența mea, ca eu să fiu în nișa asta, este ce s-a întâmplat în viața mea înainte să-l întâlnesc pe soțul meu.

Am avut experiențe care m-au modelat, m-au schimbat și mi-au dat lumea peste cap.

Am început prima mea relație serioasă la 16 ani, care a durat 6 ani jumate. În ea am descoperit ce înseamnă prima iubire, primul atașament de un băiat dar și dezvoltări personale foarte diferite. 

Am înțeles ce înseamnă iubirea tânără, adolescentină, tumultoasă, frumoasă și urâtă în același timp. 

La finalul ei am trăit depresia.

Am văzut ce înseamnă să fii dependent de o altă persoană, ceva greu, urât și cu real impact în viața mea. Uitându-mă în urmă îmi e tare drag de Daisy de atunci, cum credea ea că viața s-a sfârșit doar pentru că un băiat nu mai răspundea la telefon. 

După această despărțire agitată am avut parte de multe experiențe diverse. Am început prima mea terapie individuală și am învățat în aproape 2 ani ce îmi doresc de la un bărbat, ce fel de parteneră vreau să fiu eu și cum să arate relația și iubirea în viața mea. Mai mult, am învățat să fiu singură și să mă bucur de asta. Să nu rămân dependentă de cineva emoțional atunci când relația s-a terminat.

Clasicul ”nu pot trăi fără tine” l-am schimbat de atunci în: Pot trăi fără tine DAR vreau să trăiesc cu tine.

Astfel că, atunci când soțul meu, pe atunci iubitul meu, mi-a răspuns la întrebarea dacă se mai gândește la fosta lui iubita … cu DA, când noi eram de 3 săptămâni împreună, reacția mea a fost să-l îmbrățișez. De ce? Pentru că trecusem prin asta.

Avusese și el o relație de peste 3 ani care s-a terminat printr-o infidelitate a fostei lui partenere. Iar el era separat de ea de doar 4-5 luni. Trecusem prin experiența asta și am văzut că sentimentele pentru un om chiar și când ne rănește (sau mai ales) nu trec așa ușor. Eu am avut nevoie de peste 1 an să trec complet peste despărțirea de omul cu care am fost 6 ani jumate într-o relație. Deși în timpul ăsta nu duceam lipsă de iubire sau băieți care să-mi ofere atenție sau experiențe frumoase. Era vorba de atașament și obișnuință.

Așa că am ales să-l îmbrățișez. Am ales să nu mă compar și să înțeleg că nu are legătură cu mine. Era prea proaspătă relația  noastră ca să am alte așteptări și am apreciat din suflet adevărul. Ca de altfel toată viața mea.

Chiar la prima întâlnire cu soțul meu discuția a curs foarte interesant atunci când i-am zis că ar trebui să vorbim despre ce defecte avem fiecare. El a fost foarte deschis și chiar sincer, am descoperit mai târziu :)), așa că simt că am pornit la drum cu multă acceptare și înțelegere pentru toate părțile din noi.

Apariția primului copil a fost în relația noastră ceva de vis. Ne-am îndrăgostit și mai tare unul de celălalt prin prisma admirației pe care o simțeam pentru rolurile noastre de mamă și tată. Chiar nu am simțit că s-a schimbat ceva în conexiunea noastră. Am avut și norocul unui copil liniștit și probabil toate aspectele astea ne-au dat curaj și pentru al doilea copil. 

La momentul venirii celui de-al doilea copil, ținând cont de vârstele apropiate dintre cei doi, felul în care cel mare a reacționat la venirea fratelui…lucrurile s-au schimbat.

Aici am simțit că a fost nevoie de muncă pentru a nu ne pierde pe noi printre scutece, alăptări, biberon, tantrumuri și muuulți nervi întinși. Atunci m-am și întors către terapie și am început a 2-a formare în psihoterapie pentru a finaliza și a schimba direcția vieții mele.

Cu cât anii au trecut am simțit cum am rămas și în rolul de femeie, asta se datorează foarte mult și primului meu psihoterapeut care m-a ghidat să-mi creez baza și să-mi setez atenția pe cine sunt eu în afara unei relații. Iar acum de când sunt căsătorită, lucrez cu cupluri dar și cu bărbați în terapie individuală, văd și mai mult rolul de bărbat cât este de important în creșterea și dezvoltarea întregii familii.

Simt că toată experiența mea relațională, împreună cu viața mea actuală dar și cu tot ce am studiat în domeniu, mă fac potrivită pentru a lucra cu cuplurile.

Astăzi am 2 ani jumate de când am făcut specializarea în Psihoterapia cuplurilor și Psihosexologie și am lucrat cu aproximativ 40 de cupluri cu copii mici și nu numai. Am lucrat cu cupluri care au vrut să se despartă în termeni amiabili, cupluri care și-au regăsit calea către ei după apariția copiilor și cupluri fără copii dar care au pierdut intimitatea din cauza joburilor solicitante.

Chiar și când lucrez cu adulți în psihoterapia individuală ajungem foarte ușor la tema relațională. Simt că de multe ori răspunsurile pentru a trece printr-o situație provocatoare este chiar în relațiile pe care le avem și felul în care le trăim sau nu.

Cât despre mine, eu învăț constant de la relațiile pe care le am cu copiii mei și cu soțul meu. 

Astăzi nu mai cred că iubirea se păstrează singură.

Cred că are nevoie de atenție, sinceritate, curaj și multă reconectare.

Iar poate tocmai de aceea iubesc atât de mult să lucrez cu cuplurile, pentru că știu cât de ușor ne putem pierde unul de celălalt…și cât de frumos este când găsim drumul înapoi.