Am vazut aseara un film pe care il recomand celor care vor sa auda si sa vada alta perspectiva a rolului de mama. „The Lost Daughter” este pe Netflix si este ecranizarea unui roman scris de Elena Ferrante. La prima vedere a trailerului nu m-a atras sa-l vad si recunosc ca desi este pe lista mea sa citesc ceva scris de aceasta doamna n-am reusit deloc sa ajung la ea.

O sa fac putin spoiler in acest articol ca sa ajung la gandurile care mi-au ramas in urma vizionarii lui. Eu l-as fi denumit altfel…”O mama pierduta”.

Filmul m-a impresionat prin felul in care arata greutatile vietii de mama si cum pare ca nu exista judecata/critica la adresa mamelor care spun si arata ca le e greu in acest rol. Efectiv iti transmite ca suntem perfect normale si daca ne plangem si daca ne este greu si daca….disparem din peisajul copiilor cativa ani.

Aici pare putin de discutat pentru ca stim cat de importante sunt mamele in anii copilariei. Insa intrebarea mea este, oare e bine sa te sacrifici pana la ultima foita de piele doar pentru a fi langa copii? Cu riscul de a te transforma poate intr-un „balaur” in fata lor? Sau iei o pauza si apoi te intorci? Nici eu nu stiu raspunsul la intrebarile astea. Ce stiu e ca nu le judec.

Suntem cu totii constienti deja cum copiii apasa toate butoanele sensibile ale vietii noastre, ne schimba viziunea, ne schimba felul in care privim dragostea si grija dar ne si fac sa ne simtim foarte singure. Din perspectiva mea, ceea ce filmul nu arata si nu stim cum a fost, este ca inainte de a lua decizia sa iti parasesti copiii trebuie sa cauti si sa strigi dupa ajutor. In toate formele posibile. Eu cred ca este imposibil, in societatea in care traim azi, sa nu te auda cineva. Sa iti intinda o mana de ajutor.

Si acum o sa ma leg si de ceva ce tot citesc pe grupurile de mamici si pare ca se intampla mai frecvent decat stim. Mame care nu mai pot. Nu mai stiu cine sunt si ce s-a intamplat cu viata lor data peste cap. Nu mai stiu cum sa gaseasca solutii, nu mai vad luminita de la capatul tunelului si sunt in depresie. Cred ca pandemia a pus foarte multa presiune pe ele.

Cauzele sunt multiple, poate ca s-au pierdut bunici, au ramas fara ajutor, unele poate nu au un suport financiar pentru a da copii la o gradinita privata, ca cele de stat sunt mereu arhipline, sau a angaja o bona si lista poate continua.

E greu. Chiar si pentru ajutor de specialitate, pentru terapie sau pentru consiliere, ai nevoie de resurse. Financiare si …timp. Cine sta cu copiii cat incerci tu sa tratezi haul in care te-ai afundat? Poate nici partenerul nu stie sa vada semnele unei mame epuizate si atunci lucrurile devin si mai complicate.

Pe langa toate astea filmul ne arata si partea in care o mama isi doreste sa fie si altcineva, sa aibe o cariera si un rol profesional, si aici am rezonat si eu, pentru ca imediat se fac 4 ani de cand stau acasa.

Creierul meu este efectiv intr-o continua cautare de informatii si speculeaza orice moment in care ar putea face altceva. Am avut insa noroc sa am posibilitatea sa fac si altceva cate un pic pe alocuri si pentru asta sunt foarte recunoscatoare. Insa nu e mereu usor si imi imaginez prin ce poate sa treaca o mama care nu are deloc aceasta posibilitate.

De asta cred ca e tare important anul asta sa fim, pe bune, mai aproape de mame si de nevoile lor. Ganditi-va ca poate cresc urmatoarea generatie de genii. De oameni care vor schimba societatea si lumea in care traim. Sau poate chiar tocmai de asta.

Ca si concluzie a acestui film, eu nu as putea niciodata sa-mi las copiii si cred ca trebuie sa fi intr-o mare depresie sa faci un asemenea gest. Depresie pe care daca mama nu o poate vedea si diagnostica, de multe ori nu poate, ar fi bine ca macar cei din jur sa fie mai atenti la semnele ei.

Sa avem mereu in vedere ca ceea ce o mama simte si traieste va transmite mai departe in toate generatiile ce le naste.

Sa aveti un An 2022 cu bunatate!