Înțărcarea pe timp de noapte

Povestea înțărcării pe timp de noapte am scris-o undeva la sfârșitul lui August pe grupul de mămici La Primul Bebe și de atunci, deși a existat un episod de enterocolită care m-a făcut să îi mai dau pe timp de noapte, am revenit glorios la înțărcarea pe timp de noapte, iar astăzi este o zi bună după o noapte cu 8 ore de somn legate…Mai jos este textul scris atunci, poate ajută și alte mămici care își doresc acest proces și urmează un articol și despre înțărcarea din prezent.

În cadrul evenimentului de înțărcare de la Roabă de Cultură din 5 August, Moașa Vania a pus o întrebare care m-a emoționat foarte tare și anume: Cum a fost primul moment în care ați alăptat? Mi-am adus aminte instant cum ochii mi s-au umplut de lacrimi când bebe 2, Amza al meu, a reușit să se atașeze și să sugă prima oară. Îmi aduc aminte că l-am sunat pe soțul meu plângând de fericire că bebe știe ce să facă și că totul e perfect. Copilul mânca și dormea 2-3 ore ceea ce pentru mine era un semn că suntem pe drumul cel mai bun. Dar timpul a trecut și alăptarea noaptea nu mai era deloc ușoară pentru viața noastră.

Decizia înțărcării a venit după foarte multe nopți în care copilul, în vârstă de 1 an și 2luni, se trezea de foarte multe ori noaptea, iar eu ajunsesem să nu mai dau randament. În fiecare dimineață trebuia să fiu funcțională și să ies în parc cu amândoi băieții, cel mic și băiețelul cel mare de 3 ani, iar eu abia reușeam să le fac micul dejun. Într-o dimineață chiar am izbucnit în plâns de atâta oboseală.

Nu m-am simțit niciodată atât de epuizată.Sunt peste 2 săptămâni de când am înțărcat pe timp de noapte și cred că cel mai important factor a fost faptul că eu am fost pregătită psihic pentru ceea ce urmă. Existau 2 părți în mine, iar una din ele, cea emoțională, îmi șoptea că o să îi fie greu copilului, că o să plângă și cum să îi fac una că asta?

Cum m-am decis?

Păi am fost blândă cu mine și mi-a rămas în minte cum că dacă tu ca mama simți că nu e ok înțărcarea în momentul acela, ar trebui să te oprești. Că în multe alte situații din viața mea am încercat să fiu hotărâtă în deciziile mele, dar în același timp să nu fiu agățată de un anumit rezultat în orice condiții posibile. Pentru că încăpățânarea într-o anumită direcție poată să facă mai mult rău decât bine.

Astfel atunci când am luat decizia am avut următorul mind-set:

1. Dacă simt că nu îi e ok copilului mă voi opri. (Nu l-aș fi lăsat să plângă cu orele, consider că dacă ar fi plâns atât de mult și de puternic nu era momentul pentru înțărcare)
2. Ceea ce fac acum este un proces, poate să dureze mai mult sau mai puțin, sunt pregătită să îl susțin.
3. Noaptea nu se mănâncă, indiferent ce am mai citit și auzit că ar fi ok și la alăptatul pe timp de noapte, din cauza multiplelor treziri și suzetari nu mai rezistăm în acel ritm.
4. O mama odihnită poate fi mult mai disponibilă și veselă pentru copilul/copiii ei.

Cum am procedat?

Mi-am ales o pijama mai veche care avea gulerul până în gât, mă informasem că este mai bine să nu aibe ușor acces la sâni, am luat cană cu păi plină cu apă lângă noi în pat, câțiva biscuiți baby-friendly, o banană mică și am început să îi povestesc înainte de somn că în noaptea asta „Tzitzi” face nani. L-am pregătit cumva pentru ce urmează chiar din timpul alăptării înainte de somn. Alimentele le-am luat cu mine cu scopul de a le oferi doar în primele seri și apoi să renunțăm la ele.

În prima noapte s-a trezit de 3 ori, la prima trezire a plâns cam 10 minute, la a 2-a 6 minute iar la ultima 2 minute. S-a trezit la 6 jumate și fiind lumina afară l-am alăptat așa cum am promis. La fiecare trezire l-am ținut în brațe, l-am mângâiat, l-am pupat și i-am spus ca o mantra: „Tzitzi face nani, e noapte și noi trebuie să facem nani”. „Mami e aici, mami te iubește.” De fiecare dată a adormit la mine în brațe, foarte ușor legănat.

A 2-a seară au urmat iar 3 treziri a câte 1 minut de mârâiala, dar de fiecare dată a înțeles că „tzitzi” face nani. Din a 3-a și a 4-a noapte au fost doar 2 treziri. În prima noapte mi-a acceptat biscuiții, a vrut chiar 5 și jumătate de banană. A 2-a noapte a mâncat 3 biscuiți, a 3-a noapte a mâncat un singur biscuite, mai mult nu am vrut să îi mai dau și deși a mârâit puțin a renunțat. În nicio noapte nu a mai primit sân până la zorii zilei, eu am rămas mereu calmă și fermă și cu toată dragostea de care eram capabilă alături de el.

De ce nu l-am lăsat cu tati? Sau cu altcineva?

Mi s-a sugerat lucrul acesta și am și citit multe experiențe asemănătoare. Cred că este important să îi transmitem copilului că noi, ca mame, suntem acolo, nu este singur, îl iubim și îl protejăm și înțelegem că este furios că nu mai primește ce își dorește. E normal să fie furios dar nu e normal să se simtă abandonat în brațele altcuiva.

Ce m-a surprins pe mine?

• Faptul că am subestimat copilul. El a înțeles și s-a adaptat mult mai repede decât credeam la tot procesul.
• Primele 5 ore de somn legate într-o noapte. Un sentiment de neegalat.
• Fața mea în oglindă după o săptămână de la înțărcarea pe timp de noapte. Arătam a om din nou.

Aș vrea să transmit tuturor mamelor care simt că este momentul pentru înțărcare că există soluții și că în astfel de momente trebuie să aveți încredere în voi și în copiii voștri. Împreună faceți cea mai bună echipa iar acest proces se poate realiza așa cum a și început, cu multă dragoste, cu toată dragostea dintre o mama și un copil.