Te iubesc, dar nu-mi mai place de tine | Admirația și terapia de cuplu

Există o propoziție pe care o simt uneori, sub diferite forme, în terapia de cuplu:

 

„Știu că îl iubesc. Dar nu știu dacă îmi mai place de el.”

 

Este una dintre acele afirmații care par contradictorii la prima vedere. Cum poți să iubești un om și, în același timp, să nu îți mai placă de el?

Poți. Pentru că iubirea și plăcerea de a fi cu celălalt nu sunt exact același lucru. Poți să iubești istoria voastră. Familia pe care ați construit-o. Copiii. Omul care ți-a fost alături în momente importante. Poți să fii profund atașat de el și să nu îți dorești neapărat să pleci.

Dar, în același timp, să observi că nu mai există aceeași admirație în cuplu. Nu îți mai place felul în care vorbește cu tine. Te irită reacțiile lui. Ai senzația că poți anticipa ce va zice înainte să deschidă gura.

Gesturile care altădată ți se păreau amuzante acum te enervează. Nu mai ești curios în legătură cu ce gândește. Nu mai povestiți doar pentru plăcerea de a povesti. Și, uneori, ajungeți să funcționați  foarte bine ca părinți, colegi de apartament sau administratori ai aceleiași familii, dar din ce în ce mai puțin ca doi oameni care se plac.

Această distanțare emoțională nu apare într-o singură zi. Se construiește trist și cu multă amărăciune în sute de interacțiuni mici.

 

De ce este admirația atât de importantă într-o relație de cuplu?

Când vorbim despre probleme de cuplu, tindem să ne concentrăm foarte mult pe comunicare: „Trebuie să învățăm să comunicăm mai bine.”

Dar înaintea comunicării există ceva și mai profund: felul în care îl vedem pe celălalt. Pot să ascult exact aceleași cuvinte ale partenerului meu și să le interpretez complet diferit în funcție de imaginea pe care o am deja despre el. Dacă îl consider un om bine intenționat, pot auzi:

„A uitat. Probabil a fost foarte obosit.” Dacă s-au acumulat ani de dezamăgiri, pot auzi: „Normal că a uitat. Niciodată nu îi pasă suficient.”

Comportamentul poate fi același. Vezi diferența? Povestea pe care o construim în jurul lui este diferită.

 

Cercetările lui Frank Fincham și Thomas Bradbury asupra relațiilor de cuplu au arătat că partenerii nemulțumiți tind să facă interpretări mai negative ale comportamentelor celuilalt, iar aceste atribuiri negative sunt asociate longitudinal cu satisfacția maritală mai scăzută. Cercetările ulterioare sugerează că relația poate funcționa în ambele sensuri: nemulțumirea favorizează interpretări mai negative, iar interpretările negative pot alimenta la rândul lor nemulțumirea.

 

Așa începe uneori pierderea admirației. Nu mai vedem comportamente ci începem să vedem defecte de caracter.

Nu mai este: „Nu ai strâns bucătăria astăzi.” Devine: „Ești nepăsător.”

Nu mai este: „Ai uitat să îmi răspunzi la mesaj.” Devine: „Nu îți pasă de mine.”

Nu mai este: „Ești foarte retras în seara asta.” Devine: „Cu tine nu se poate vorbi niciodată.”

Și, după suficient de multe astfel de interacțiuni, nu ne mai certăm doar pentru ceea ce face celălalt. Începem să nu mai apreciem cine este.

 

Ce spune psihologia despre admirație, dispreț și satisfacția în cuplu?

1. John Gottman spune când admirația dispare, apare terenul pentru dispreț

John Gottman și Robert Levenson au studiat longitudinal interacțiunile dintre parteneri și au observat diferențe importante între cuplurile care au rămas stabile și cele care au ajuns ulterior la separare. Cuplurile aflate în dificultate prezentau mai multă expresie emoțională negativă, mai multă defensivitate și retragere și mai puțină expresie pozitivă în timpul interacțiunilor. Aceste tipare erau asociate cu satisfacție maritală mai redusă și cu un risc mai mare de destrămare a relației.

În modelul Gottman, fondness and admiration — afecțiunea și admirația — fac parte din fundația prieteniei dintre parteneri, iar cultivarea lor este considerată antidotul pentru dispreț.

Disprețul este diferit de furie. Pot să fiu furios pe tine și, în continuare, să te respect. Disprețul transmite altceva: „Eu sunt mai bun ca tine.”

Îl recunoaștem în ironie constantă, sarcasm, ridiculizare, superioritate, ochi dați peste cap sau în acel ton care transmite: „Cum poți să fii așa?” Atunci când ajungem aici, problema nu mai este doar comunicarea în cuplu.

Este imaginea pe care fiecare a construit-o despre celălalt.

 

2. Teoria atribuirilor: „Ai făcut ceva greșit” devine „E ceva greșit cu tine”

Una dintre schimbările cele mai importante pe care le observ în relațiile aflate în dificultate este trecerea de la comportament la identitate. La începutul relației există adesea mult mai multă generozitate în interpretare.

Dacă întârzie: „Probabil a intervenit ceva.” După ani de frustrări:„Este egoist. Întotdeauna face doar ce vrea.”

Psihologia numește aceste explicații pe care le construim despre comportamentul celuilalt atribuiri. Studiile longitudinale arată că explicațiile mai puțin binevoitoare pentru comportamentele negative ale partenerului sunt legate de satisfacție maritală mai mică în timp.

De aceea, într-o psihoterapie de cuplu, una dintre întrebările importante nu este doar:

„Ce a făcut partenerul?” ci și: „Ce ai ajuns să crezi despre el din cauza lucrurilor pe care le-a făcut?”

Pentru că uneori conflictul actual poartă în el interpretarea tuturor conflictelor anterioare.

 

3. Avem nevoie să ne simțim văzuți, înțeleși și apreciați

În literatura de specialitate există un concept foarte valoros pentru înțelegerea intimității: perceived partner responsiveness.

Pe scurt, este sentimentul că omul de lângă mine:

• • mă înțelege;

• • îi pasă de mine;

• • mă validează;

• • mă apreciază.

Cercetările arată că percepția unui partener ca fiind prezent și receptiv emoțional este strâns legată de intimitate și calitatea relației. Un studiu longitudinal pe peste 2.000 de adulți căsătoriți a definit această receptivitate tocmai prin sentimentul de a fi înțeles, îngrijit și apreciat de partener.

Asta ne spune ceva foarte important despre relația de cuplu și anume că nu este suficient să îmi iubesc partenerul ci este important ca iubirea mea să poată fi simțită de el.

 

Pot să cred :„Normal că știe că îl apreciez.” dar dacă de luni sau ani ceea ce verbalizez sunt predominant nemulțumirile, criticile și lucrurile care trebuie corectate, este foarte posibil ca partenerul meu să nu se mai simtă deloc apreciat.

 

Cum ajung doi oameni care se iubeau și se admirau să nu se mai placă?

Rareori pentru că într-o dimineață unul dintre ei s-a schimbat complet. Mai frecvent, se întâmplă treptat. Vedem din ce în ce mai mult ce nu merge iar creierul nostru începe să caute dovezi pentru povestea pe care deja o are:

„Nu se implică.”

„Nu îi pasă.”

„Este egoist.”

„Este rece.”

„Nu mă ascultă.”

Iar dovezile contrare trec aproape neobservate.

Relația devine predominant administrativă prin:

„Ai plătit factura?”

„Cine ia copilul?”

„Ce mâncăm?”

„Ai făcut programarea?”

„La cât ajungi?”

Și sunt conversații absolut necesare. Problema apare când acestea devin aproape singurele conversații. Partenerii continuă să conducă împreună o familie, dar nu mai sunt curioși unul despre celălalt.

 

Criticăm mai mult decât apreciem.

Observăm imediat ce nu a făcut celălalt și mult mai rar ceea ce face zilnic. Lucrurile bune devin „normale”. Cele negative devin relevante.

În timp, fiecare poate ajunge să trăiască sentimentul:

„Orice fac bine trece neobservat. Orice fac greșit este imediat remarcat.”

 

Cercetările recente asupra recunoștinței în cuplu susțin importanța acestui mecanism. În studii pe cupluri, recunoștința simțită și exprimată a fost asociată cu satisfacția relațională, iar percepția unei aprecieri mai reduse din partea partenerului s-a asociat cu satisfacție mai mică.

Rănile nerezolvate se transformă în lentile. Uneori nu lipsa complimentelor este problema. Pot fi ani de singurătate emoțională.

Promisiuni încălcate. Respingere sexuală repetată. Lipsă de implicare într-o perioadă foarte grea.

 

Un partener care s-a simțit abandonat atunci când avea cea mai mare nevoie de celălalt. În aceste situații, nu îi putem cere unui om pur și simplu:

„Concentrează-te pe lucrurile bune.” Admirația nu se reconstruiește prin negarea durerii.

Atunci când nu ne mai simțim în siguranță emoțional lângă omul iubit, nu devenim întotdeauna mai vulnerabili și mai deschiși. Uneori facem exact contrariul. Un partener protestează:

„De ce nu vorbești niciodată cu mine?”

„Nu îți pasă.”

„Eu trebuie să cer mereu.”

Celălalt se retrage:

„Orice spun este greșit.”

„Mai bine tac.”

„Nu mai pot cu discuțiile astea.”

Primul insistă și mai mult. Al doilea se retrage și mai mult. Și fiecare ajunge să vadă reacția celuilalt drept dovada că avea dreptate.

Un studiu longitudinal publicat în 2026 pe 263 de cupluri a găsit asocieri între insecuritatea de atașament, tipare disfuncționale de comunicare — inclusiv dinamici de tip cerere–retragere — și satisfacție relațională mai redusă în timp.

 

Din perspectiva terapiei centrate pe emoții, întrebarea devine astfel mai puțin: „Cine a început?” și mai mult:

„Care este dansul în care ați intrat împreună și ce încearcă fiecare să protejeze?”

 

Ce poți face dacă observi că îți iubești partenerul, dar nu îl mai admiri?

Primul impuls poate fi să încercăm să schimbăm partenerul.

„Dacă ar deveni din nou omul de care m-am îndrăgostit, l-aș admira.”

Uneori există lucruri pe care partenerul chiar trebuie să le schimbe. Dar există și câteva lucruri pe care le putem face noi.

 

 

1. Separă comportamentul de identitate

În loc de: „Este egoist.” întreabă-te: „Ce face concret și eu interpretez ca egoism?”

În loc de: „Nu îi pasă de mine.” întreabă: „În ce momente nu mă simt importantă pentru el?”

Pare o diferență mică. Este enormă. Un comportament poate fi discutat și schimbat.

O identitate este mult mai greu de negociat.

 

2. Verifică povestea pe care ai construit-o despre partener

Întreabă-te: „Mai există și alte explicații posibile pentru comportamentul lui?”

Nu pentru a-l scuza. Ci pentru a ieși din certitudinea că îi cunoaștem intenția.

Există o diferență mare între: „Ai făcut asta pentru că nu îți pasă.”

și:

„Când s-a întâmplat asta, eu am trăit-o ca pe un semn că nu îți pasă.”

A doua formulare permite o conversație. Prima oferă deja verdictul.

 

3. Reînvață să observi ceea ce apreciezi

Nu recomand complimente inventate. Admirația falsă se simte. Începe cu lucruri mici și adevărate:

„Mi-a plăcut cum ai avut răbdare cu copilul astăzi.”

„Îți mulțumesc că ai rezolvat asta fără să îți cer.”

„Îmi place că pot conta pe tine în situațiile importante.”

„Te admir pentru felul în care ai trecut prin perioada asta.”

În cercetările asupra recunoștinței, aprecierea resimțită și exprimată între parteneri este asociată cu satisfacția relațională.

Important este ca aprecierea să fie specifică.

Nu doar: „Ești minunat.” Ci: „Apreciez la tine X și am observat asta când ai făcut Y.”

 

4. Întoarce-te la curiozitate

Una dintre cele mai triste situații într-un cuplu este momentul în care credem că știm deja totul despre omul de lângă noi.

„Îl cunosc de 15 ani.”

Da, dar omul de acum nu mai este exact omul de acum 15 ani. Între timp a pierdut oameni. A devenit părinte. A trecut prin eșecuri.

Poate și-a schimbat visele. Poate are frici despre care nu ți-a vorbit niciodată.

Întreabă din nou:

„Ce te preocupă în perioada asta?”

„Ce îți lipsește?”

„Ce ți-ai dori pentru tine anul acesta?”

„Ce crezi că nu mai știu despre tine?”

 

Uneori admirația reapare după ce îl revedem pe omul din spatele rolului.

 

5. Nu încerca să repari doar prin „date nights”

Ieșirile în doi pot ajuta. Vacanțele pot ajuta. Sexul poate ajuta.

Dar dacă există resentimente profunde, o cină romantică nu le face să dispară.

Poți sta la cea mai frumoasă masă și să fii la kilometri emoționali distanță de omul din fața ta. Reapropierea presupune și conversațiile mai dificile:

„Ce s-a întâmplat între noi?”

„În ce moment ai început să nu te mai simți văzut?”

„Ce ai încetat să îmi mai spui?”

„Pentru ce încă ești supărat pe mine?”

„Ce ai avea nevoie să repar?”

6. Încearcă să fii din nou un partener „receptiv”

Literatura despre partner responsiveness ne oferă un reper foarte simplu. Întreabă-te dacă omul de lângă tine poate simți, în mod concret:

Mă înțelege.
Îi pasă de mine.
Mă apreciază.

Acestea sunt elemente centrale ale receptivității percepute în relațiile apropiate și sunt asociate cu intimitatea și calitatea relației.

Poți începe chiar de aici. Nu cu un gest spectaculos. Ci lasă telefonul lăsat jos când îți vorbește, pune o întrebare în plus, o atingere, un „mulțumesc”, un „înțeleg de ce te-a durut”, un „spune-mi mai mult despre cum te simți”.

 

Ce spun mereu în terapia de cuplu este că relațiile se pot deteriora în lucruri foarte mici dar tot în lucruri mici începe și reconectarea.

Uneori le propun oamenilor să se gândească la ceva simplu:

 

Dacă l-aș întâlni astăzi pe partenerul meu, fără istoria noastră, mi-ar face plăcere să stau de vorbă cu el?

 

Dacă răspunsul este „da”, probabil există încă multă prietenie sub straturile de oboseală și nemulțumire.

Dacă răspunsul este „nu știu”, devine interesant să explorăm ce s-a pierdut.

Dacă răspunsul este „nu”, următoarea întrebare poate fi și mai importantă:

Ce anume nu îmi mai place?

Nu toate relațiile trebuie salvate. Dar merită să înțelegem ce li s-a întâmplat înainte de a decide.

 

Când poate ajuta terapia de cuplu?

Nu este nevoie să ajungeți în pragul divorțului pentru a apela la terapie de cuplu.

Din contră.

Un moment foarte bun pentru psihoterapie de cuplu poate fi tocmai acela în care observați:

• • că vă criticați mult mai des decât vă apreciați;

• • că discuțiile ajung mereu în aceleași conflicte;

• • că unul insistă iar celălalt se retrage;

• • că nu mai există curiozitate unul pentru celălalt;

• • că intimitatea emoțională sau sexuală a scăzut;

• • că vă simțiți mai degrabă colegi sau părinți decât parteneri;

• • că există iubire, dar s-au pierdut prietenia, respectul sau admirația.

Există dovezi că intervențiile de terapie de cuplu, inclusiv terapia de cuplu centrată pe emoții și terapiile comportamentale de cuplu, pot îmbunătăți satisfacția relațională la cuplurile aflate în dificultate, deși rezultatele și menținerea schimbării diferă între studii și cupluri. O meta-analiză a 33 de studii randomizate a găsit efecte favorabile post-tratament pentru ambele tipuri de intervenție.

În terapie nu încercăm să obligăm doi oameni să se placă din nou.

 

Încercăm să înțelegem:

Ce s-a întâmplat între voi?
Ce a deteriorat siguranța?
Ce resentimente s-au acumulat?
Ce ciclu relațional repetați?
Și mai există suficientă disponibilitate din partea amândurora pentru a construi ceva diferit?

Uneori, sub foarte multă furie, găsim încă dor. Sub critică găsim nevoia de a conta. Sub retragere găsim teama că orice încercare va eșua.

Iar sub „nu-mi mai place de tine” putem găsi uneori: „Mi-e dor să-mi placă din nou de noi.” Și de acolo poate începe munca.

 

Despre terapia de cuplu

Dacă vă regăsiți într-o relație în care iubirea există, dar au apărut distanțarea emoțională, resentimentele, conflictele repetitive sau pierderea admirației, terapia de cuplu poate oferi un spațiu în care să înțelegeți ce se întâmplă între voi înainte de a decide ce urmează.

În cadrul ședințelor de terapie de cuplu în București sau online, putem explora tiparul relațional în care ați intrat, nevoile fiecărui partener, rănile rămase nerezolvate și posibilitățile reale de reconectare.

 

Un articol important unde am scris 4 simptome cu care vin cuplurile la terapie aici: https://daisyiordan.ro/cele-mai-frecvente-4-simptome-cu-care-vin-cuplurile-la-terapie-de-cuplu/

Notă: atunci când într-o relație există violență, abuz, intimidare sau control coercitiv, obiectivul nu este reconstruirea admirației, iar siguranța persoanei are prioritate.

 

Surse și repere teoretice

Articolul are la bază cercetări privind procesele maritale și stabilitatea relațională realizate de John Gottman și Robert Levenson; studiile lui Frank Fincham, Thomas Bradbury și colaboratorilor despre atribuiri și satisfacția maritală; literatura despre perceived partner responsiveness și intimitate; studiile privind recunoștința în relațiile romantice; precum și cercetările asupra atașamentului, comunicării și terapiei de cuplu centrate pe emoții.